Translate

Interviu cu Friedgard SCHULTE-THOMA

„...Emil Cioran a ratat sansa de a se sinucide la vreme...“


Interviu cu Friedgard SCHULTE-THOMA

Octavian BUDA si Valentin PROTOPOPESCU


La inceputul lunii mai a acestui an, cu prilejul celei de-a VIII-a editii a Colocviului International „Emil Cioran“ organizat la Sibiu, am avut sansa sa stam de vorba cu dna Friedgard Schulte-Thoma, ultima dintre iubitele filozofului. Aceasta, autoare, intre altele, si a unui roman epistolar dedicat lui Cioran, intitulat Pentru nimic in lume. O dragoste a lui Cioran (Weidle Verlag, Köln, 2001), si care, la vremea publicarii, a stirnit multa vilva in Germania, a avut amabilitatea sa raspunda intrebarilor (deloc comode) pe care i le-am adresat. Depasindu-si pudoarea, fireasca in asemenea imprejurari, de a dezvalui amanunte inedite despre viata intima a marelui moralist si despre relatia ei cu acesta, Friedgard Schulte-Thoma ni s-a adresat cu sinceritate, curaj si onestitate. Am descoperit astfel aspecte care arunca o alta lumina asupra unei parti secrete a biografiei cioraniene. L-am descoperit pe autorul Caderii in timp intr-o perspectiva omenesc-prea omeneasca...


In ce epoca a vietii dumneavoastra l-ati cunoscut pe Emil Cioran? Cum s-a produs intilnirea? Ati avut o speranta anume legata de un contact care promitea sa fie, cel putin la inceput, unul exclusiv cultural?

Intilnirea noastra s-a petrecut in 1981. A survenit in urma unei scrisori pe care i-am trimis-o la Paris si in care, pe linga admiratia pe care o nutream fata de opera lui, i-am marturisit speranta ca l-as putea cunoaste si in realitate. Din punct de vedere spiritual, nu exagerez daca spun ca eram aproape indragostita de un om care era capabil sa scrie aforisme atit de stralucite, aflate intr-o contradictie profunda cu morala societatii in care traiam. Cioran mi-a raspuns intr-o germana impecabila, invitindu-ma sa-l vizitez.

In acel moment, ce anume reprezenta Emil Cioran pentru dumneavoastra? Un mit, un ideal de scriitura, figura unui anumit gen de umanist sau intrezareati, in spatele tuturor acestor aspecte, o forma deosebita de umanitate, un om din carne si singe, dincolo de imaginea monstrului de subtilitate si nihilism?

Nu, nu pot sa afirm ca vedeam in el un umanist sau ca ma fascina exclusiv stilul. Initial, i-am citit cartile in traduceri germane destul de infidele si relative, prin urmare nu aveam acces la adevarata stralucire a stilului sau, asa cum se infatisa acesta in franceza, limba de origine. Ceea ce m-a atras in acea perioada la Cioran ca autor a fost un anumit sentiment al vietii (Lebensgefühl), genul de formula à rebours pe care o folosea, in care expresia functiona dupa logica lui „eu scriu dupa cum sint, ma scriu de fapt pe mine“, credinta ca lumea este rau intocmita si ca totul poate fi negat, certitudinea ca viata este un fenomen morbid etc. De fapt, il admiram pentru ca reusise sa exprime toate aceste lucruri intr-o forma extraordinar de spectaculoasa, cu mult mai impresionanta decit as fi reusit eu sau oricine altcineva.

Se poate spune, fara teama ca am rosti un neadevar, ca Emil Cioran s-a indragostit de dumneavoastra?

Cred ca se indragostise de mine. Da, cu siguranta ca asa a fost. Cit ma priveste, m-am indragostit la inceput de aforismele sale, de cartile pe care le scrisese. Erotismul meu, felul in care intelegeam eu iubirea, se deosebea fundamental de maniera in care Cioran concepea aceste lucruri – in sensul in care dragostea lui pentru mine era orientata, cel putin initial, intr-o directie exclusiv sexuala. Ca sa fiu sincera, nu ma inspira deloc gindul ca as putea face dragoste cu un barbat mult mai virstnic decit mine, care avea dublul anilor mei, adica 70. Am incercat deci sa-mi formulez pretextele refuzului astfel incit sa-l fac sa nu se simta jignit sau diminuat in virilitatea lui.

Ce fel de experienta a fost pentru dumneavoastra aceasta relatie stranie, paradoxala, complexa pe care ati avut-o cu Emil Cioran in conditiile in care diferenta de virsta era extrem de mare? Ce anume a precumpanit atunci, din unghiul dumneavoastra de vedere, care era acela al unei femei inca tinere, de 35 de ani? Fascinatia in fata intelectualului rafinat sau o anumita simpatie de ordin moral, nuantata pina la sentiment?

Pe vremea cind doar ii citeam volumele, fireste ca diferenta de virsta nu avea nici o importanta. Il citeam si-atit, era numai o prezenta abstracta, exclusiv auctoriala. Atractia pe care o simteam fata de Emil Cioran tinea de specia excitatiei pe care o resimti in fata excelentei exercitiului spiritual. In schimbul epistolar de dinaintea intilnirii noastre, el mi-a spus: „Va simt ca pe sora mea intru spirit (ma soeur spirituelle) si sint incredintat ca ne este comuna o dimensiune nocturna, adinc inradacinata in conceptul de melancolie“. In schimb, dupa ce ne-am vazut, am observat ca pe el l-a atras la mine mai curind trupescul, dimensiunea erotic-corporala. Evolutia relatiei noastre a indicat faptul ca Emil Cioran nazuia la un contact mult mai direct, dar acest lucru nu ne-a impiedicat totusi sa fim prieteni. Este vorba despre o prietenie extraordinar de frumoasa, care s-a intemeiat exact pe acea zona nocturna a firilor noastre de care pomenea Cioran.

Care era comportamentul lui Cioran pe vremea cind se indragostise cu adevarat de dumneavoastra? Va adresez aceasta intrebare deoarece era clar ca el traia o experienta cruciala, dovedindu-si siesi ca se mai poate aprinde amoros, ca inca mai poate iubi frenetic. Era oare speriat, era fericit, se simtea tulburat, nutrea sperante legate de aceasta dragoste, pentru el tirzie?

In ceea ce ma priveste, la primele noastre intilniri, eram extrem de timida. Cit il priveste pe Cioran, ceea ce va voi spune acum poate ca o sa li se para unora o grava indiscretie. Oricum, asa ceva nu am consemnat nici macar in cartea mea despre el, dar, pentru ca au trecut de-atunci, iata, mai bine de 20 de ani, cred ca, pina la urma, nu savirsesc nici o impietate. Asadar, este perfect adevarat ca relatia mea cu filozoful s-a consumat inclusiv in plan sexual. In ciuda premierei pe care o constituie aceasta marturisire pe care o fac acum, totusi, cine a citit cu atentie cartea mea despre Cioran a putut sa intrevada printre rinduri acest lucru.
Pe el l-a speriat faptul ca ii acceptasem oferta erotica din pura compasiune. Nu dorea sa-mi fie mila de el. Dar, in definitiv, Cioran si-a dorit imens aceasta iubire, iar relatia noastra nu putea sa existe decit daca participam deopotriva la ea, fiecare cu ceea ce era in masura sa-i daruiasca celuilalt. Recunosc ca ne simteam foarte tulburati deoarece contactul nostru includea atit trupescul, cit si spiritualul. Sincer, asemenea relatie nu a mers, cel putin din perspectiva mea...

Nu ati avut oarecum sentimentul unei relatii incestuoase, cu un fel de tata ideal, de ordin spiritual?

Iata o intrebare foarte interesanta. Spun asta pentru ca Emil Cioran a afirmat intr-o scrisoare pe care mi-o adresase, epistola reprodusa si in cartea mea despre el, ca „s...t daca ati fi fost fata mea, nu i-as fi permis nici unui barbat sa va curteze, iar daca ati fi fost sora mea, am fi intretinut categoric o relatie incestuoasa“.

Credeti ca Emil Cioran a intinerit in urma relatiei cu dumneavoastra sau ca macar s-a simtit mai tinar? Va intreb asta pentru ca in unele fotografii din romanul dumneavoastra epistolar Cioran este infatisat intr-o ipostaza foarte sportiva, foarte juvenila, aproape strengareasca…

Parerea mea este ca la o astfel de intrebare ar fi fost mai indreptatita sa va raspunda Simone Boué, caci ea l-a cunoscut pe Cioran mai adinc decit mine, traind impreuna cu el mai bine de patru decenii. Eu sint foarte subiectiva si nu pot sa spun ca am observat acest lucru deoarece moralistul s-a indragostit imediat de mine, iar acest fapt poate fi usor reconstituit dupa schimbul epistolar ce a urmat venirii mele la Paris, in 1981. Nu stiu, asadar, daca s-a simtit mai tinar, dar e sigur ca felul in care a decurs relatia noastra l-a intristat profund pentru ca a inteles ca ea, de fapt, este imposibila. Nu, nu cred ca a intinerit sau, daca s-a intimplat ceva de genul acesta, s-a intimplat doar la inceput, cind abia incepuse sa spere.

Este adevarat ca a plecat spontan la Köln ca sa va intilneasca si ca aceasta calatorie a insemnat pentru Cioran o adevarata „aventura in cosmos“, caci e cunoscuta imobilitatea lui pariziana din ultimul deceniu de viata?

Da, asa este, venirea lui la Köln a insemnat o adevarata „iesire in cosmos“. Faptul reiese clar din scrisorile pe care mi le-a adresat ulterior. Tocmai de aceea m-am simtit ca o regina incoronata: efortul sau a fost comparabil cu ceremonia unei ungeri regale. Si, din aceasta pricina, am incercat ca sosirea lui sa coincida cu o perioada de gratie, scurta, ce-i drept, caci nu a ramas la Köln decit trei zile...

Ati trait cumva sentimentul ca l-ati „infiat“?

Dificil de spus... Vedeti, eu aveam deja un copil, nu-mi mai trebuia inca unul, chiar si in ordine simbolica! Cine stie, poate... Nu, de fapt, daca e sa ma gindesc bine, pentru mine Cioran nu a fost un copil de infiat. Asteptam sa se infatiseze in aceasta relatie ca un adult adevarat, iar el a intuit acest lucru. Simone a insemnat pentru el un autentic profil matern. Ea l-a hranit realmente. Accept ca, poate, la inceput, am avut unele porniri materne, dar apoi nu m-am purtat deloc ca o mama, cu atit mai mult cu cit eram si mult mai tinara.

In economia acestei relatii atit de speciale, Cioran era gelos, traia accese de invidie fata de ceilalti barbati care va inconjurau, se simtea periclitat in iubirea lui de ceilalti „masculi“ mai tineri?

Sigur ca da, inca foarte mult! Era gelos pe Henri Michaux, era ingrozitor de gelos, iar el numea acest simtamint o gelozie balcanica, o pornire extrem de originara, izvorita din radacinile fiintei lui...

Cunoscindu-l pe Cioran, devenind intima cu el, ati intilnit cu acel prilej si alte personalitati culturale, apropiati de-ai sai?

Din cauza acestei gelozii teribile, aproape ca nu am avut prilejul sa cunosc pe nimeni din preajma filozofului. I-am intilnit pe Simone Boué, pe Henri Michaux, pe pictorul Matta. Cioran o eclipsa intotdeauna pe Simone, dorind sa apara drept un mare solitar, care facea totul de unul singur. Daca ascultai ceea ce spunea in public, mai ales in interviuri, te intrebai unde anume o ascunde pe Simone. L-am criticat pentru aceasta flagranta nerecunostinta. Pe mine nu a vrut sa ma prezinte apropiatilor sai. A gresit o singura data, facindu-mi cunostinta cu Michaux, pe care a devenit iute gelos. Daca ar fi fost dupa el, ar fi trebuit sa-l astept intr-o camera de sub cerul Parisului...

...Eventual singura, pe o insula pustie, unde numai el sa aiba acces...

Visa sa stam impreuna pina si in sicriu, deoarece astfel ar fi putut sa-mi vorbeasca la nesfirsit, sa ma farmece cu discursul lui de o subtilitate ingrozitoare. I-am raspuns ca as prefera ca tovarasia din sicriu sa o impartasim in aceasta viata si inca destul de repede. De fapt, nici nu vad de ce am fi avut nevoie de un sicriu ca sa putem comunica! Daca ar fi sa aleg un sicriu pe care sa-l impart cu cineva, atunci aceea ar fi cripta imperiala din Bamberg!

Credeti ca, iubindu-va, Emil Cioran traia sentimentul ca fura ceva de la viata, ca traieste clandestin ceva ce este prohibit, care ar putea trezi revolta unor persoane morale?

Nu, nu, in nici un caz. Dimpotriva, el mi-a reprosat mie in permanenta acest lucru si a incercat sa-mi induca sentimentul de vinovatie. Oricum, tin sa va spun ca i-am subliniat faptul ca are o partenera de viata extraordinara si ca eu nu pot suporta o viata rupta in doua, o dihotomie ce mi se parea nedreapta. Cioran insa a persistat sa-mi impuna simtamintul de culpabilitate, ceea ce reiese clar din corespondenta noastra, ca si din roman.

L-ati intovarasit timp de mai multi ani... Care este ultima impresie pe care v-a lasat-o? Poate ca a existat o atitudine cu care nu ati fost de acord, macar din perspectiva faptului ca Emil Cioran a fost un propovaduitor al fascinatiei in fata suicidului...

Cred ca aveti dreptate. Asa este. Dupa o viata intreaga in care a predicat ca sinuciderea reprezinta cel mai dezirabil sfirsit al omului, surprinde felul cum a disparut dintre noi. A ratat pur si simplu sansa de a se sinucide la vreme. Cine stie, poate ca a asteptat prea mult... Cartea mea se sfirseste cu aceasta interogatie: „Cit de indepartata e clipa in care sinuciderea mai este inca posibila?“. Eu am sustinut ca Emil Cioran a depasit acel moment precis si ca nu a mai putut sa-si ia viata... Practic, nu a stiut cind s-o faca sau a aminat prea mult, astfel incit a trecut pe linga clipa prielnica. Ii adresez oare un repros? Cine stie, poate ca e vorba de o asteptare eterna, de o atitudine izvorita dintr-o acuta melancolie, din pricina careia acea clipa privilegiata nici nu avea cum sa fie atinsa vreodata...

No comments:

Post a Comment