Interviu în exclusivitate cu Friedgard Thoma despre Emil Cioran:
Iubire si scrisori
Prezentând în nr. 47 al Românie literare romanul epistolar Emil Cioran - Friedgard Thoma, apãrut recent în Germania, promiteam un interviu cu Friedgard Thoma. Mã tin acum de cuvânt.
Apropierea de autoarea acestui inedit roman epistolar s-a fãcut, empatic, firesc, într-o searã de sfîrsit de noiembrie cînd printr-o convorbire telefonicã prealabilã, am stabilit sã ne întîlnim în locuinta ei situatã într-o zonã rezidentialã din Köln. Drumul nu a fost lipsit de peripetii. Desi am fost prevenitã asupra unor trucuri de care trebuia sã uzez pentru a nu ajunge printr-o scurtã si gresitã cotiturã a masinii, direct pe podul care ne purta pe celãlalt mal al Rinului, în loc sã ne înscrie pe traseul care ne-ar fi dus nu fãrã serpuiri, la adresa cuvenitã, eroarea aproape inevitabilã s-a produs. Si odatã cu ea, întîrzierea cu vreo 20 de minute fatã de ora stabilitã. Gratie telefonului mobil, am putut comunica aceastã cu totul nedoritã " abatere " de la traseu si de la program. Vocea puternicã si modulatã, caldã a celei care îl încîntase si pe Cioran, fãcîndu-l sã se bucure de binefacerile telefonului (pe care altminteri îl detesta) m-a linistit. Cînd am ajuns, eram deja asteptatã "la fereastra" deschisã, desi seara era rece si ploioasã. O siluetã delicatã, ochi vii, de culoarea chihlimbarului, o privire jucãusã, directã, dar totusi iscoditoare, un rîs generos - într-un cuvînt o femeie frumoasã, fermecãtoare m-a întîmpinat. Fiind împreunã cu sotul care m-a condus la aproape "inaccesibila adresã", am fost imediat poftiti în casã, invitati la un ceai. O usoarã undã de emotie plutea în aer, de ambele pãrti. S-a spulberat însã deîndatã ce Emil Cioran a fost adus în discutie. Am putut vedea manuscrisele scrisorilor: rãsfoindu-le cu delicatete autoarea mi-a spus "uitati viu, parcã ieri le-am primit. Cînd le recitesc, el este ca si viu". Un concert de pian asupra cãruia nu m-am concentrat deloc, se auzea discret dintr-o altã încãpere, readucînd-mi în memorie faptul cã si scrisorile poartã din cînd în cînd amprenta pasiunii muzicale a celor doi protagonisti ai romanului. Ne-am asezat apoi la o mare masã rotundã, în dreptul unei ferestre, într-o vastã camerã ai cãrei pereti erau acoperiti de rafturi pline cu cãrti si de tablouri (fostul sot al autoarei, este pictor si profesor universitar de filozofie). Am deschis microfonul si am început dialogul pe marginea unei corespondente - a cãrei traducere în limba românã este pe cît de urgentã pe atît de iminentã. Din cîte am aflat, douã edituri din România si-au manifestat deja interesul fatã de aceastã pe cît de neasteptatã pe atît de emotionantã carte.
Rodica Binder: Corespondenta pe care timp de cîtiva ani ati întretinut-o cu Emil Cioran a fost publicatã si ea este însotitã de comentarii, precizãri si descrieri ale împrejurãrilor în care au fost redactate, expediate si primite scrisorile. Doamnã Friedgard Thoma, ce v-a determinat sã publicati aceastã corespondentã, cu un marcat caracter intim si ideatic, în acelasi timp?
Friedgard Thoma: Existã mai multe motive. La început, un prieten - profesorul Ulrich Horstmann*, autorul cãrtii "Untier" mi-a spus: " Tu trebuie într-o bunã zi sã scrii aceastã istorie". Am ezitat fiindcã mi-am spus cã nu-mi este îngãduit sub nici motiv sã fac asa ceva cît timp partenera de viatã a lui Emil Cioran, Simone Boué, trãieste încã si cum speram cã va mai trãi încã multã vreme nu am crezut cã aceastã carte va mai putea fi publicatã vreodatã. Dar, atunci cînd moartea ei a survenit subit, mi-a venit totusi ideea de a edita acest schimb de scrisori împreunã cu istoria relatiei noastre fiindcã eu cred cã în aceastã relatie existã ceva paradigmatic. As putea spune cã aceastã iubire, care a fost imposibilã de fapt, amintea de acele întîmplãri omenesti care par a avea un caracter mitic. Un bãrbat în vîrstã si o femeie tînãrã, plinã de asteptãri - iatã o combinatie demnã de o "naratiune" pe care am realizat-o legînd scrisorile de povestea întîlnirilor noastre.
Scrisorile contin ele însele, adesea în cuprinsul lor, povestea unor întîmplãri pe care le completati apoi prin descrieri, prin comentarii "la obiect" prin unele precizãri. în scrisorile sale, Cioran este apoape acelasi pe care-l cunoastem din aforismele sale, desigur cu unele exceptii. Fiind profesoarã de filozofie, v-ati putut imediat da seama de acele pasaje care nu fac parte din ceea ce s-ar putea numi "gîndurile cioraniene"...
Mã mirã putin faptul cã întrevedeti în aceste scrisori o asemãnare cu aforismele. Eu nu le-am receptat ca atare. Ce-i drept, se întîmplã însã, din cînd în cînd, ca Cioran - neputîndu-si realiza idealul unei relatii amoroase intensive - sã recadã în melancolie si tristete... Dar, la începutul relatiei noastre, el rãmîne cantonat în cotidian si nu-si exprimã chiar foarte poetic, idealul sãu de iubire. Cred asadar cã Cioran se prezintã în corespondenta noastrã altfel decît îl cunoastem din lectura aforismelor sale...
Insist totusi pentru cã mi se pare cã scrisorile contin o multime de enunturi apodictice, de asertiuni specific cioraniene, care se întipãresc în memoria cititorului acestui inedit volum.In acest sens am si avansat ideea unei asemãnãri, desigur partiale, a unor fragmente din scrisori, cu celebrele aforisme. Si vedeti, astfel am ajuns si la situatia oarecum paradoxalã a relatiei dumneavoastrã cu Cioran pe care l-ati cunoscut ca om, în ipostaza sa "particularã, privatã" adresîndu-i-vã însã, deja în prima scrisoare, de pe pozitiile filozofiei. A existat un contrast puternic între fata umanã si cea "auctorialã" a lui Emil Cioran?
Da, si încerc chiar la începutul cãrtii mele sã descriu acest contrast. Cioran evolua mult prea vãdit în registrul anecdotic al conversatiei noastre, vorbindu-mi de pretul chiriei,de salariile profesorilor si nu pãrea prea interesat sã mi se adreseze în termenii în care eu îl cunosteam, din lectura aforismelor si în care doream sã-l aud! Trebuia mereu sã-l readuc la acel nivel... L-am întrebat de pildã care este conceptul sãu despre divinitate si el mi-a dat un rãspuns minunat (nu stiu dacã era într-adevãr un aforism): "Dumnezeu este o entitate nominabilã doar în monologul celui însingurat". Erau sintagme miraculoase, era ceea ce asteptam, dar ele erau rare si sunt tentatã sã spun cã trebuia (rîde) sã dau o mînã de ajutor pentru a le putea auzi. Fiindcã altminteri îmi vorbea de grijile zilnice.
Nu credeti cumva cã atunci cînd cunoastem un autor doar din cãrtile sale înclinãm, cînd avem sansa de a-l întîlni în carne si oase, sã proiectãm asupra imaginii sale reale, impresiile pe care ni le-a lãsat lectura operei? Si în aceastã ordine de idei as vrea sã stiu dacã pentru dumneavoastrã faptul de
a-l fi cunoscut personal si intim pe Emil Cioran, a însemnat o deceptie, o binefacere sau a fost doar o relatie melancolicã, lipsitã de viitor?
Grozav! Aveti dreptate în fiecare din cele trei supozitii!Fiecare din aceste trei aspecte sunt adecvate la real... La început a fost o anumitã dezamãgire, dar dupã aceea o mare sansã si privitã în ansamblu, relatia noastrã a fost o experientã plinã de melancolie.
Relatia pe care ati avut-o cu Cioran pare a avea ceva romanesc în ea. La începutul discutiei noastre ati enuntat caracterul ei paradigmatic pe care l-as preciza si în termenii urmãtori: spiritul care se îndrãgosteste de frumusetea trecãtoare a lumii, cel dintîi termen fiind întrupat de bãtrînul filozof, cãrturar, savant, erudit, cel de-al doilea, cel mai adesea, de o frumoasã si tînãrã femeie. în ceea ce vã priveste ati fost interesatã în stabilirea unui contact pur intelectual cu Cioran.în realitate el nu pare a fi corespuns întru totul asteptãrilor dumneavoastrã.
Da, asa este. Cu certitudine. Revenind acum la cel de-al doilea aspect, cel al asteptãrilor mele intelectuale, situatia devine mai complicatã. În scrisoarea pe care în carte am numit-o "Scrisoarea de Pasti" Ciroan afirmã cã în principiu nu întretine cu femeile intelectuale relatii erotice dar cã în cazul meu, ar prefera sã discute despre Lenz (...) în pat! Desigur cã aceastã afirmatie m-a flatat, în cele din urmã s-a întîmplat cã nu a mai dorit sã vorbeascã despre Lenz în pat (rîde). în fond, în relatia pe care a avut-o cu mine, a vrut sã fie franc si lipsit de pretentii. Eu însã nu am putut sã suport asa ceva, nu eram obisnuitã cu astfel de situatii si doream ca el sã fie foarte exigent, a trebuit chiar sã-l constrîng si nu stiu dacã acest lucru i-a fãcut plãcere.
"Constrîngerea" la care l-ati supus este si ea expresia asteptãrilor dumneavoastrã fatã de contactul personal cu Emil Cioran, în urma lecturii scrierilor sale. Dar care a fost originea fortei de atractie pe care el a exercitat-o asupra spiritului unei foarte tinere femei? Prin ce au actionat textele lui asupra dumneavoastrã încît sã vã determine sã-i adresati o scrisoare, sã vã întîlniti apoi, sã întretineti si o relatie epistolarã de-a lungul mai multor ani, cu Cioran ?
Da, numai cã pe-atunci nu mai eram nici eu chiar foarte tînãrã, aveam vreo 35 de ani si un bãiat de zece ani - iatã un lucru care trebuie amintit fiindcã nu m-am comportat aidoma unei fete foarte tinere. Aveam o oarecare experientã de viatã ...
...desigur, dar în comparatie cu bãtrînul filozof ...
Da, (rîde) ... Sã revin însã la întrebarea pe care mi-ati pus-o. Ceea ce m-a fascinat de la început a fost felul sãu de a încãlca toate tabuurile în aforismele sale printr-un demers pe care francezii îl numesc atît de frumos "a rebours". Scria de pildã cã o culturã care începe odatã cu construirea de catedrale este condamnatã sã sfîrseascã în hermetismul schizofreniei: un enunt care era provocator, era agresiv, era strãlucit formulat; sau altul: scepticismul nu ar fi decît eleganta spaimei... Cine altcineva decît el putea afla astfel de formulãri miraculoase. în cele din urmã este indiferent dacã aforismele lui erau sau nu adevãrate. Nici nu are rost sã ne punem aceastã problemã.Ele existã, ele sunt ceea ce sunt si ele sunt, pe deasupra, strãlucite. Totusi el a scris si unele aforisme dotate cu o mare fortã poeticã, cum este de pildã aforismul castanei: noaptea, el se plimbã prin Luxembourg ; la picioare îi cade o castanã care se pocneste si ecoul stîrnit în spirit de zgomotul desprinderii, iesirii fructului din coajã, aceastã întîmplare cu totul minorã care nu avea legãturã cu nimic, îl cufundã într-o stare de miracol, în betia faptului împlinit ca si cînd nu ar mai exista întrebãri ci doar rãspunsuri - dupã care, pragamtic, ironic aproape, conchide cã astfel s-a decis sã-si continue plimbarea. Ei bine, am fost pur si simplu încîntatã.
în paginile cãrtii dumneavoastrã se poate citi cã "erati femeia care ar fi trebuit sã scrie o carte despre Cioran" - o formulã de prezentare si identificare. Ati scris desigur o carte - tîrzie, integrînd corespondenta pe care ati întretinut-o cu filozoful, într-o povestire. Dar în afarã de aceastã carte, ati mai redactat vreun studiu filozofic despre Cioran, un volum?
Nu, am avut dintotdeauna intentia de a mã plasa preponderent în domeniul beletristicii.Doream sã fac fatã si unei anumite exigente estetice prin aceastã carte si sper cã am reusit, spre sfîrsitul volumului, în episodul plimbãrii noastre prin cimitirul Montparnasse unde Cioran se aflase în cãutarea propriului sãu loc al odihnei de veci, pregãtit din timp de Simone.
Cartea, asa cum se prezintã ea cititorului, se situeazã la jumãtate de drum între beletristicã si documentaristicã (dacã sub acest concept putem plasa si corespondenta, ca tip de comunicare paraliterarã foarte apreciat azi si din motive voyeuriste, prin atractia pe care o exercitã viata intimã a marilor personalitãti asupra publicului larg). în mãsura în care aceste personalitãti sunt masculine, femeile care posedã scrisorile, mãrturiile unei legãturi amoroase, deschid portite spre zonele mai putin accesibile ale existentei "monstrilor sacri". Credeti cã publicarea corespondentei Dumneavoastrã cu Emil Cioran poate zgîria suprafata netedã a mitului sãu, cã existã voci care se opun dezvãluirilor continute în scrisori?
Da, existã voci ale unor persoane care în mãsura în care se cred pãstrãtorii "Sfîntului Graal", tind sã-l trateze pe Cioran ca si cum el ar fi un Buda a cãrui operã nu poate fi decît slujitã, adulatã. Eu sunt de cu totul altã pãrere. Eu cred cã tocmai contururile contradictorii ale personalitãtii sale - de altfel termenul de contur contradictoriu existã în chiar unul din aforismele sale - nu au nimic de-a face cu vreo zgîrieturã ci dimpotrivã, ne fac sã-l îndrãgim pe Cioran. Sper cã am reusit sã relev în cartea mea cã tocmai acele trãsãturi ale firii sau comportamentului sãu, care-mi pricinuiau uneori mici supãrãri, fãceau parte din persoana lui, din felul lui de a se face iubit.
La sfîrsitul volumului îi faceti lui Cioran un repros foarte fin desi poate neintentionat: acela de a nu fi putut în cele din urmã sã-si aplice propria teorie a sinuciderii exact cînd decrepitudinea si dependenta de ceilalti, pe care le detesta atît - începuserã sã se manifeste. Pe parcursul cãrtii ati fost de altfel destul de severã cu Cioran. Ati afirmat cã ati dorit sã-l fortati în relatia pe care ati avut-o, sã rãmînã la nivelul filozofic si ideatic al conversatiei. Considerati asadar acum cã acest final al cãrtii ar putea fi într-adevãr un repros?
Da, dacã privim lucrurile de foarte departe, da. Aceastã frazã finalã - în care afirm cã este foarte posibil ca viata sã nu fie usoarã dar cã moartea ar fi putut fi, dacã decizia sinuciderii ar fi fost luatã - este un enunt disperat. Fiindcã în ceasul cel de pe urmã suntem totusi incapabili sã facem ceea ce am propovãduit o viatã întreagã. Si totusi partea finalã a cãrtii contine si un repros adresat tuturor acelor scriitori si filozofi care în viatã nu se conformeazã cîtusi de putin crezurilor proclamate în operã. În acest caz Heidegger este la fel de vizat ca Cioran... Dar cred cã este mai bine sã-i lãsãm sfîrsitului cãrtii un anumit grad de imponderabilitate, de poeticitate si melancolie. Asadar nu este vorba de un repros dar cine doreste sã vadã lucrurile altfel, este liber sã o facã.
În ceea ce-l priveste pe Cioran el a avut un comportament care a contravenit propriilor sale precepte. Apologetul singurãtãtii, al melancoliei si disperãrii a fost în viata de zi cu zi, un om monden. Cum ati perceput dumneavoastrã acest contrast?
Nu stiu exact ce acceptiune acordati termenului de monden. Pot sã vã spun însã cã îsi cumpãra hainele din prãvãliile de "second hand". Nu era un monden în sensul deplin al termenului, era însã foarte iubitor de viatã. De altfel nici nu a trãit singur: a avut o minunatã partenerã de viatã, o femeie foarte frumoasã care în baza titlului ei stiintific de "agregèe" beneficia si de un salariu foarte bun, putîndu-l astfel întretine si pe Cioran. Numai cã, ori de cîte ori se anunta un interviu, trebuia creatã impresia cã el trãieste "singur" si acest neadevãr i l-am reprosat mereu desi Simone spunea cã de fapt totul este în ordine. Eu însã nu mi-am putut da seama pe deplin dacã ea era convinsã cã "totul era în ordine"... Oricum, Cioran a fost un bãrbat cãruia i-a plãcut mult sã rîdã, care a tinut la viatã, care a iubit femeile si care a avut parte de femei frumoase (rîde).
Da, scrisorile pe care vi le-a adresat atestã spusele dumneavoastrã. Existã în unele dintre scrisori pasaje de mare intensitate eroticã. Dar sã ne oprim deocamdatã la relatia contradictorie pe care o avea cu România: o relatie de urã si iubire în acelasi timp continutã în fragmentele unor scrisori - de pildã în cea despre sosirea fratelui sãu din tarã, la Paris, sau despre limba maternã pe care nu avea plãcerea sã o vorbeascã. în ce proportii v-a fost accesibilã imaginea pe care Cioran o avea despre tara sa?
Mi-am putut da seama cã a avut o copilãrie foarte fericitã si pornind de la acest simplu fapt sunt convinsã cã în sufletul sãu tinea foarte mult la patria lui. Dar asa cum se întîmplã adesea în viatã, o mare iubire, odatã stinsã, devine obiectul unor dezavuãri. Am avut senzatia cã nu si-a luat în serios refuzul de a mai vorbi româneste. Cînd fratele sãu a sosit la Paris si a putut vorbi cu el din nou româneste, au revenit deodatã la suprafatã toate acele sentimente si amintiri care fuseserã refulate: amintiri din copilãrie dar si cele legate de rãtãcirile lui politice din tinerete. Cine stie ce rol au detinut toate acestea în memoria sa pentru a-l face sã exclame din cînd în cînd "Uf, acum nu mai vreau sã vorbesc româneste!". Cred cã si-a iubit tara, cã a refulat totusi o serie de amintiri legate de ea cu care ulterior, nu a mai dorit sã fie confruntat.
Ati afirmat în cartea dumneavoastrã cã nu ati primit din partea lui Cioran nici un fel de detalii, de informatii despre rãtãcirile politice ale tineretii sale în România, despre relatiile cu Garda de Fier. El nu v-a vorbit despre toate acestea dar în mai multe interviuri acordate presei franceze republicate în volumul bilingv "Mon Pays", apãrut în 1996 la editurile Gallimard/Humanitas, el a fãcut mãrturisiri despre acea perioadã.
Da, dar odatã cînd i-am adresat din nou o întrebare despre Garda de Fier a fost enigmatic si nu mi-a povestit nimic nici despre Berlin unde s-a aflat ca bursier al Universitãtii Humboldt si unde, pe Fasanenstrasse, la "Literaturhaus" a fost gãsit permisul lui de student. La fel de putin mi-a povestit si despre o altã cãlãtorie a lui, în 1940, în România. Aflu despre ea abia acum din lectura unor reviste germane de specialitate...
Sã revenim acum la romanul dumneavoastrã epistolar - fiindcã totusi, cartea este si romanul unei relatii, existã în paginile ei un "crescendo" al intensitãtii amoroase care apoi, încet încet, se stinge, cu aceeasi tristete si melancolie pe care o au zilele toamnei în care ne aflãm acum... înainte însã ca scrisorile sã se rãreascã a survenit o cotiturã în relatia dumneavoastrã - mai ales în cursul si în urma vacantei petrecutã la Soglio. Cum percepeti acum acea rupturã, sensibilitatea de care Cioran a dat dovadã?
Ruptura a survenit cînd am fãcut cunostintã cu Simone Boué, partenera sa de viatã. Ne-am simpatizat din prima clipã si deodatã era clar cã nu voi mai putea scrie epistole confidentiale si secrete, cã episodul prim al relatiei mele cu Cioran apartinea deja trecutului. Nu am dorit de altfel sã ridic la un nivel sexual relatia noastrã dar dacã totusi, aceasta s-a întîmplat, a fost si fiindcã Cioran cãzuse de la început pradã unei asemenea obsesii încît eu am crezut cã trebuie sã-i vin în întîmpinare. Dar în scrisorile mele l-am lãsat sã înteleagã fãrã echivoc cã nu-l mai pretuiam din aceastã pricinã; dimpotrivã eram chiar furioasã cã m-a pus în situatia de a converti erotismul în sexualitate, ceea ce nu dorisem sã se întîmple... Asa încît a fost minunat cã am putut-o cunoaste pe Simone si cã fãrã a-l jigni pe Cioran, puteam avea si un motiv de a nu mai continua nici într-un caz sã actionez în spatele ei.
Pe plicul portocaliu al unei scrisori datate 27.10.1992, scrisã de Simone, Cioran adaugã sub numele expeditoarei urmãtoarea propozitie "Existati în inima mea" ...
Da, continui sã exist, sã fiu prezentã în inima lui si aceasta mi se pare cu atît mai frumos cu cît, de fapt, între mine si Cioran atunci nu mai exista de fapt decît o prietenie...
La capãtul acestui episod din carte, precizati cã acele cuvinte scrise de Cioran pe plicul portocaliu sunt astãzi aproape sterse de anii care au trecut, dar numai aproape si nu complet. Cartea pe care ati scris-o despre aceastã iubire si prietenie este gata, se aflã în librãrii si îsi urmeazã propriul ei destin care continuã sã vã implice..Ati primit deja scrisori din partea cititorilor... Credeti cã o astfel de carte poate deschide cititorilor apetitul, le poate alimenta dorinta de a cunoaste opera lui Emil Cioran accesibilã doar unui cerc mai restrîns de interesati si initiati aici în Germania?
Fireste! Am prieteni despre care as putea spune cã nu sunt deloc intelectuali în sensul adevãrat al cuvîntului - cãrora cartea le-a plãcut foarte mult si le-a trezit interesul fatã de Cioran. Datoritã acestui interes resimtit si de cei mai putin înclinati spre filozofie cartea a ajuns la editura Weidle, desi manuscrisul interesase si unele edituri mari. Dar din pricina unor temeri ca si a unor amenintãri pornite de la Paris, din cercurile acelor adulatori ai "mitului Cioran", marile edituri s-au retras .
Cartea îsi va continua însã drumul prin traducerea ei în România. Ea este mãrturia ultimei mari iubiri a lui Cioran, cîtã vreme nu vor apãrea si alte scrisori, din partea unor alte admiratoare ale operei lui
Nu, nu este cazul (rîde).
Ce alte planuri literare aveti legate de Emil Cioran ?
Mai întîi trebuie sã avem grijã ca sã nu survinã neplãceri de la Paris. Scriu un roman în a cãrui a treia parte voi integra adevãrata poveste pe care aici în volumul de corespondentã, nu am evocat-o, fiindcã întîmplãrile s-au petrecut dincolo de scrisori.
Nu putem fi decît foarte curiosi.
Interviu de
Rodica Binder
--------------------------------------------------------------------------------
* Ulrich Horstmann, cel care a îndemnat-o pe Friedgard Thoma sã scrie acest roman epistolar, este autorul mai multor eseuri, cãrti de filozofie, culegeri de aforisme, romane, piese de teatru. Laureat al pemiului literar Kleist, Ulrich Horstmann, literat si filolog, este profesor la Institutul de anglisticã si americanisticã al Universitãtii din Giessen. El a fost în repetate rînduri invitatul unor emisiuni la radio si televiziunea germanã. El este între altele autorul renumitului eseu "Das Untier. Konturen einer Philosophie der Menschenflucht" (termenul de "Untier" fiind aproape intraductibil, mã rezum sã precizez cã suntem confruntati cu o metaforã a dezumanizãrii - asa cum partea a doua a titlului eseului indicã de altfel în termeni aproape explicativi: "Contururile unei filozofii a dezumanizãrii.) Horstmann se autodefineste ca un adversar rationalist al unei perspective optimiste asupra lumii.
--------------------------------------------------------------------------------
N.B. Interviurile seamãnã cu acele fotografii instantanee dar unice pe care ti-este îngãduit sã le faci. La developare îti dai seama cã poate unghiul, lumina, depãrtarea sau apropierea de model, ar fi putut fi altele. Mai bune, mai putin bune? Se întîmplã ca dupã ce am închis microfonul, interlocutorul sã fie dintr-o datã dispus sã facã si mãrturisiri nesperate. Friedgard Thoma a revenit însã si dupã ce practic interviul fusese încheiat, asupra unor teme si idei ale cãrtii, ale amintirilor pe care i le-a lãsat relatia avutã cu Emil Cioran. Am rãsfoit împreunã paginile romanului, am comentat unele pasaje, am discutat desprea aventura editorialã a acestei cãrti, programatã sã aparã la o mare editurã germanã care s-a retras însã dintr-un contract deja onorat, de teama reactiilor casei Gallimard, care posedã drepturile de proprietate asupra scrierilor lui Emil Cioran. Mica editurã Weidle, asumîndu-si riscul publicãrii acestei corespondente, redactatã în original, în germanã, de Emil Cioran si Friedgard Thoma, nu avea cum sã fie scutitã de avertismentele care s-au fãcut imediat auzite de la Paris, dar care au rãmas pînã acum, din fericire, lipsite de consecinte juridice. Destinul acestui roman senzational, nesperat, nu este asadar lipsit de o trenã de peripetii care ne trimit cu gîndul la grijile mãrunte ce-l mãcinau pe Emil Cioran la începutul relatiei sale cu Friedgard Thoma, tînãra profesoarã sositã de la Köln la Paris sã discute de fapt, despre aforisme si filozofie, cu autorul silogismelor amãrãciunii, al tratatului de descompunere...scrieri care în mod paradoxal i-au inspirat admiratoarei, si nu numai ei optimism si încredere.
